Dor de ego?

Ce ne face sa devenim ceea ce suntem?
Pornesc de la un sentiment initial :nimic nu e intamplator si deci nimic nu trebuie lasat la voia intamplarii...
Acum stau sub o salcie plantata de mine in urma cu 6 ani dintr-o creanga. Atunci eram convinsa ca nu se va prinde si nu va aparea nimic dar viata a invins toate indoielile si obstacolele
Acum realizezz ca a fost o intamplare inspirata... cam aiurea spus intamplare inspirata dar daca ma gandessc ca puteam sa plantez altceva atunci de exemplu un trandafir salbatic cum as fi putut eu sa scriu acum despre noua mea teorie.Teoria intamplarilor si coincidentelor ce ne definesc prezentul desi vin din trecut ...Sau poate ca suntem intr-un joc de yo yo in care maximele nu pot fi atinse fara a nu ne suporta mereu cu demnitate punctele de slabiciune ,intristare,esec sau durere .Evident suntem fiinte ce nu pot supravietui in solitudine deci toti cei cu care venim in contact isi pun amprenta asupra noastra oricat incercam noi sa dezmintim .Si am convingerea ca fiecare om din viata mea(si au fost extrem de numerosi)au contribuit sa fiu ceea ce sunt.Acum imi vine in minte o femeie extraordinara se numea Valentina si era camerista etajului 7 de la hotel Roman din Herculane si caredin pacate ne-a parasit prea repede ...mult prea repede) Daruirea ei pentru cei doi fii ai sai m-a impresionat desi eram un copil la acea vreme (probabil 13 ani).Si uneori mi se intampla ceva ciudat ceea ce posibil si voua ... acela de a mi fi dor un dor nespus de persoane ce au disparut demult din Universul meu actual .Poate ca daca gandesc bine in fapt mi-e dor de mine :asa cum eram in momentul acela ..Dar ar fi prea meschin ca totul sa se rezume la ego..Dar daca?


Mi-e dor de mine ? ce-ntrebare
-doar tu puteai gandi asa!
Mie dor de tine ! ce mirare
-doar eu puteam spune asa ceva...
Mi-e dor de noi! ce exclamare
doar impreuna suntem chiar si-acum
mi-e dor de salcia din zare
ce pare ca de atata jale-i scrum...
Mi-e dor de voi ! mai scrieti niste randuri
sa pot sa stiu daca mai sunteti fericiti
si mai ales zambiti cateodata printre lacrimi
sa nu uitati ca e suficient ca inca mai traiti!